Cu emoţie în piciorul responsabil cu acceleraţia, cu “lovely assistant” – copilotul în stânga, ne-am legat simpaticul Peugeot roşu în spate şi am evadat (cu greu) din Edinburgh.
Oamenii acolo nu prea ştiu să conducă, tot aiurea merg pe şosea, trebuia sa muncesc la faruri şi la claxon ca să îi fac să meargă pe partea corectă a şoselei.
Probabil cel mai complicat a fost la sensurile giratorii, navigarea lor se face total împotriva simţurilor, reflexelor şi talentelor mele de şofer de Dacia.
Drumul până la Oban a fost frumos, brazii, oile şi cafeaua scumpă ne-au însoţit pe tot parcursul drumului. De fapt, oile sunt peste tot în Scoţia, la fel şi cafeaua scumpă – asta ca să nu mă mai repet în rândurile următoare.
În Oban am făcut cunoştinţă cu primul nostru hostel, youth hostel de fapt. Realitatea nu a fost conformă cu denumirea aceasta, cazaţi acolo am găsit oameni de toate vârstele şi din toate colţurile lumii. Cu ocazia aceasta m-am lămurit şi eu cum stă treaba cu hostelurile astea, nu sunt locuri în care tinere cu moralitate îndoielnica şi sâni mari te seduc şi te dau pe mâna unor dezaxaţi sau traficanţi de organe. 
Sunt un fel de cămine studenţeşti însă nu precum cele româneşti. Sunt ultra-curate, cu bucătării comune ultra-dotate, cu “lounge-uri” menite să-ţi dea maximul de confort când savurezi un ceai negru de-al “wanker-ilor” englezi. Şi de ce zic wankeri? pentru că scoţienii nu prea îi înghit pe foştii lori colonizatori. Şi asta se simte.
Oban e un oraş drăguţ, micuţ, tipic scoţian, în care turiştii se identifică extrem de uşor. Localnicii sunt cei în tricou, turiştii sunt cei în paltoane groase şi cojoace.
Din Oban am făcut o excursie de o zi până pe Insula Mull şi de acolo până pe insula Iona. Feribot, autobus, feribot.
Iona a fost superba, verde şi cu plaje parcă împrumutate din Caraibe, cu nisip aaaalb şi fiiin. Am fost furaţi de frumuseţuri, vremea s-a îndreptat, nefericirea a fost că timpul a trecut fără să ne dea de veste, la fel şi feribotul înspre insula Mull… la fel şi autobusul spre feribotul spre Oban.
Îmi amintesc de sprintul înspre port şi de vorbele zâmbăreţe ale unui Walker Texas Ranger: “you’re not gonna make it”. Tot yankeii ne-au salvat cu o tură în viteză până în Craignure unde am prins la limită feribotul spre “casă”.
Izolarea în care trăiau acei oameni m-a uimit. Îmi părea că ne aflăm la capăt de lume. Şi într-un fel cam aşa şi era.
Ca să revin şi cu firul povestirii la hostel(uri), acolo e locul ideal să cunoşti oameni interesanţi. Nemţi, canadieni, australieni, orientali, americani. Întotdeauna ai ce învăţa despre modul lor de viaţă, ai cu cine bea o bere sau cu cine împărţi o cină.
Şi să nu uit una dintre cele mai importante revelaţii: vikingii erau cei mai adevăraţi bărbaţi! Să mânuieşti o asemenea navă, pe o asemenea vreme, să mai şi ataci satul şi să cari provizii într-o mână şi o fecioară în celaltă… jos pălăria mea englezească:
Nu am avut rău de mare, am privit înspre orizont. Chiar dacă el se mişca.
Iată traseul nostru:
View Larger Map
Cateva imagini:
Va urma…
