Vă daţi seama cât de tare trebuia să fi fost Sorin ăsta? Pentru o secunda mi l-am şi închipuit în faţa spânzurătorii vorbindu-i ceva osânditului, apoi pe cel din urmă râzând.  Normal că un om precum Sorin e la mare căutare.

Care esti Sorine ?

Probleme cu pieile de foca. Putin prea scurte.

Spre surprinderea noastră a fost zăpadă multă pe Gurghiu, undeva pe la 50-70 de cm. Marcajul l-am cam rătăcit din cauza zăpezii dar poate şi din cauza faptului că nu ne-a prea păsat de traseul oficial, aveam vârful în GPS-ul din dotare.

Drumul a fost destul de uşor, pe alocuri am fost ajutaţi şi de urmele snowmobilelor care au mai trecut pe acolo. Pantele (sau rampele?) destul de lejere, cu câteva mici excepţii nu ne-au pus probleme pieilor de foca de pe schiuri. De fapt au fost mai problematice coborârile, frânările le-am executat destul de des cu, şi anume, “şezutul”.

Vârful este denumit Seaca Mare probabil din cauză că nu are izvoare prin preajma, cu toate acestea pare un loc excelent pentru campat şi vizionat Perseidele.

Îmi tot propun să ţin minte cât de grea e o tură de schi şi cât de obositoare, pentru ca data viitoare să refuz politicos. Întotdeauna uit însă lucrurile acestea, rămân după două săptămâni doar amintirile plăcute, aroma de brad şi fotografiile.

Aici e traseul, pentru cei care vor să-l scoată pentru GPS.

Pauza intre brazi

Spre Seaca Mare

Cucerind reduta

Doi copaci iubareti

Pe Seaca Mare

Capete luminate. La propriu.

Am intrat în peştera Vântului împreună cu alte 30 de persoane, vreo alte 60 aşteptându-şi afară rândul. Peştera Vântului e una destul de săracă în formaţiuni, seamănă cu un canal scobit în măruntaiele pământului. Un intestin dacă vreţi. Bineînţeles, asta în zona accesibilă publicului larg – peştera fiind ferecată cu şapte lanţuri ş-o cătuşă de accesul celor neautorizaţi. Tururile organizate intră destul de puţin în peşteră însă am fost asiguraţi ca mai încolo e tare faină. Pe deoparte au dreptate oamenii ăştia să ţină peştera sub cheie, nu toţi cei care au intrat semănau a speologi – şi când spun asta nu mă refer la echipament.

Pârâul dinspre Moana. Nu cred că a văzut prea multe Sf. Nicolae fără zăpadă.

Am lăsat vântul (destul de sănătos) din peştera lui în urmă şi am plecat pe valea unui pârâu spre peştera Moana, unde am ajuns după cam o oră jumătate. La fix, tocmai începuse o ploaie măruntă.

Moana e deosebit de frumoasă, te întâmpină cu un stil gotic împrumutat de la bisericile catolice, partea de sus a peşterii semănând în permanenţă cu arcuri frânte.

Am întâlnit la tot pasul lilieci tremurinzi aflaţi în hibernare (mi-am propus să aflu de ce pierd energie în modul acesta, încă n-am reuşit).
După câteva porţiuni în care a trebuit să traversăm în patru labe şi pe burtă – astfel udându-ne cu apă rece de munte, a venit cea mai dificilă zona, în care doar printr-un exerciţiu de contorsionism am reuşit să trecem.

Liliac aflat in hibernare

E foarte interesantă senzaţia aceasta, am trecut prin momente în care eram blocat, nu-mi puteam mişca mâinile nicicum. Colegii mai experimentaţi au trecut mai lejer, secretul e să nu te grăbeşti şi să câştigi fiecare centimetru cu răbdare. Deplasare asemenea unei omizi.

După acest moment am continuat normal, fără dificultate, prin zone uşor de navigat, însă extrem de frumoase. Am avut ca bonus şi plăcerea de a ne tăvăli prin noroi, de a ne de pe topogane de argilă moale – activităţi necesare traversării.

Cam după o ora şi ceva de la intrarea în peşteră eram la capătul ei. După cum spuneam, foarte frumoasă Moana asta.
Interesantă a fost din nou trecerea prin acel pasaj strâmt, în care am avut neinspiraţia de a trece cu capul înainte. Zona fiind înclinată şi binecuvântată cu un firicel de apă, am simţit în timp ce mă zbăteam să trec cum apa din pârâiaş şi cizme începe să curgă uşor, uşor pe picioare în jos, apoi pe şira spinării, apoi pe gât. Din fericire ne-am mişcat în permanenţă până la gura peşterii unde aveam haine uscate, nu a pucat să ne prindă frigul.

Case abandonate pe langa pestera Moana

Am coborât până la maşină pe acelaşi pârâiaş şi am pornit spre casă.

Drum urât, mâzgă din care din nefericire maşina a muşcat cu partea dreaptă şi şoferul a pierdut controlul maşinii. Am cam zburat peste un şanţ, în baza unei borne kilometrice (lângă o cruce) apoi inapoi pe şosea şi ne-am cam, şi anume, răsturnat.
E foarte interesant accidentul de maşină, nu am să intru în detalii, cei care aţi păţit-o ştiţi cum e, cei care nu aţi păţit-o – degeaba povestesc, nu o să înţelegeţi.
Ceea ce m-a surprins însă e durata percepută. Dintotdeauna am considerat că se întâmplă şi te “trezeşti” că e gata. Nu a fost aşa, a durat chiar mult şi am trecut prin mai multe stări: groază (sau teroare – rar mi-a fost dat să simt sentimentul ăsta), mirare (“ia uite, sunt într-un accident de maşină”), stare cerebrala (“oare de ce mă ţin?”), curiozitate (“oare când se va opri maşina?”) şi cea din urmă a fost cea de fericire când mi-am dat seama că deşi las în urmă o dâră de sânge din nas, din moment ce ies în patru labe din maşină înseamnă că nu mi-am rupt coloana vertebrală sau alte oase. Peste câteva minute eram înconjurat de 3 cadre medicale care au oprit când ne-au văzut, peste alte câteva priveam cu gâtul imobilizat spre tavanul ambulanţei, peste aproape o oră eram cu două copci în nas, pe la vreo 2 dimineaţa eram cu nasul re-modelat la loc la ORL în Mureş iar puţin mai apoi eram acasă, savuram una dintre cele mai bune cafele care le-am băut în viaţa mea, împreună cu soţia.

O salamandra simpatica cu care ne-am intalnit la intoarcere

A fost o zi foarte interesantă luată per general, nu aş repeta în schimb ultima parte a ei.

Dacă sunteţi prin Şuncuiuş, merită să vizitaţi Peştera Vântului, însă doar dacă vă lasă cineva în ea şi aveţi acces până în zonele mai faine. Peştera Moana în schimb e o splendoare în stil gotic, uşor de navigat şi fără porţiuni dificile, merită să fie vizitată în orice condiţii.

A fost cam aşa: Tîrgu-Mureş – Timişoara – (pauză de bere) -  Belgrad – Tuzla – Kladanj – (pauză pentru reparat pana unui coechipier) – Sarajevo – Dubrovnik – (pauză pentru culturalizare şi scăldat) – Split – Zadar – Rijeka – Pula – Trieste – Udine – Tolmezzo – (pauză condiţii meteo nefavorabile) – GrossGlockner – Salzburg – Graz – Balatonlelle – Szeged – Arad – Timişoara – (scurtă pauză pentru prezentat organelor de poliţie actele în urma unei depăşiri pe linie continuă – fară urmări, din fericire mai sunt şi poliţai de treabă) – Tîrgu-Mureş.

Dacă va fi timp vor fi şi câteva descrieri. Dacă va fi mai mult timp vor fi şi câteva “poveşti pescăreşti”.

Piatra Craiului e muntele meu de suflet si dupa umila-mi parere cel mai frumos masiv din Romania. Ma aflu printre cei norocosi care au prins o zi senina pe creasta lui, acum cativa ani. De data aceasta insa vremea a fost in parametrii normali – ceata, nori si vant. Dar nu a contat, deoarece in cazul acestui munte drumul pana sus e trei sferturi din placere.
Desi mi-am promis ca nu ma voi aventura pe trasee nemarcate, m-am lasat convins de colegi sa plec la drum cu ei pe brâul Ciorînga Mare, spre Varful Ascutit, un traseu ce pleaca de la cabana Plaiul Foii, trece prin Padina lui Călineţ, pe la Refugiul Speranţelor, prin Brâul Ciorînga Mare si ajunge la Refugiul Varful Ascutit (Carol Lehman). Nu am sa intru in detalii, au facut-o altii, daca va intereseaza.

un singur pas gresit…

Am catarat bucuros hornurile Pietrei, i-am admirat din nou “saritoarele” care se cascau pe langa carare si am salutat turma de capre negre care am intalnit-o chiar in zona Adapatorii Caprelor.
Pana la un moment-dat am avut parte si de priveliste, pana ce am intrat in nori, undeva dupa jumatatea braului. Vantul batea din ce in ce mai puternic vaporii de apa care inghetau pe acele jnepenilor si pe firele de iarba; astfel, in jur era un camp de gheata, iar jnepenii insistau sa se stearga pe tine cand treceai printre ei.

margelele

Am intalnit si zapada de anul trecut, zapada care s-a transformat in margele de gheata.
Cel mai greu moment a fost cand cararea imi parea ca duce printr-un loc imposibil, loc in care am trecut cu o frica sanatoasa, ce iti ascute simturile si te face sa fii atent la fiecare miscare, o frica ce nu am mai simtit-o de ani de zile, si atunci tot in aceasta zona. Mainile imi inghetau pe piatra uda, fiind obligat sa fac pauze in momentele in care disparea din ele orice senzatie. Reincalzite, si-au facut datoria, iar impreuna cu un coleg mai temerar, m-au ajutat sa trec hopul ce parea insurmontabil.

buna dimineata!

Atacul final asupra “redutei” l-am dat pe un vant foarte puternic care tragea cu nesimtire de rucsacul din spate. Am rasuflat usurati cand am gasit marcajul crestei, apoi refugiul.

bocanci moderni

Va dati seama din imaginea de mai jos cu cine am impartit “cazarea”, patru bucuresteni care au ocupat jumatate din refugiul in care picura in stil chinezesc. Inghesuiti pe prici, privati de somn, am ascultat toata noaptea cantecul vijeliilor de afara.
A doua zi am coborat pe un traseu cu privelisti deosebite, pe Braul Caprelor, pe la Izvorul de la Gavan, spre refugiul Diana apoi inapoi la Plaiul Foii. Am coborat din nori, pe un grohotis care se straduia cu tot dinadinsul sa te ajute sa cobori mai repede.

printre pereti

Muntele acesta iti alearga inima, iti ascute simturile si te invata alpinism. Piatra Craiului te ajuta sa iti pui ordine in ganduri. De aceea e locul in care am sa ma intorc intotdeauna cu placere, iar pe cararile lui vor calca si ai mei copii, cu mine in preajma lor.
Sa speram.

traseul nostru

privind inspre Plaiul Foii

amintirea Dianei

creasta

un moment fericit

Sergiu, Zsolt, Bogdan, Dragos, Claudiu, eu