Am ajuns destul de devreme în Şuncuiuş, asta în mare parte datorită mândrei noastre autostrade Transilvania. Chiar dacă am luat ţeapă cu ea, e la standarde internaţionale, autostradă în toată puterea cuvantului – atât doar că se termină precum elefantul, destul de brusc.
Capete luminate. La propriu.
Am intrat în peştera Vântului împreună cu alte 30 de persoane, vreo alte 60 aşteptându-şi afară rândul. Peştera Vântului e una destul de săracă în formaţiuni, seamănă cu un canal scobit în măruntaiele pământului. Un intestin dacă vreţi. Bineînţeles, asta în zona accesibilă publicului larg – peştera fiind ferecată cu şapte lanţuri ş-o cătuşă de accesul celor neautorizaţi. Tururile organizate intră destul de puţin în peşteră însă am fost asiguraţi ca mai încolo e tare faină. Pe deoparte au dreptate oamenii ăştia să ţină peştera sub cheie, nu toţi cei care au intrat semănau a speologi – şi când spun asta nu mă refer la echipament.
Pârâul dinspre Moana. Nu cred că a văzut prea multe Sf. Nicolae fără zăpadă.
Am lăsat vântul (destul de sănătos) din peştera lui în urmă şi am plecat pe valea unui pârâu spre peştera Moana, unde am ajuns după cam o oră jumătate. La fix, tocmai începuse o ploaie măruntă.
Moana e deosebit de frumoasă, te întâmpină cu un stil gotic împrumutat de la bisericile catolice, partea de sus a peşterii semănând în permanenţă cu arcuri frânte.
Am întâlnit la tot pasul lilieci tremurinzi aflaţi în hibernare (mi-am propus să aflu de ce pierd energie în modul acesta, încă n-am reuşit).
După câteva porţiuni în care a trebuit să traversăm în patru labe şi pe burtă – astfel udându-ne cu apă rece de munte, a venit cea mai dificilă zona, în care doar printr-un exerciţiu de contorsionism am reuşit să trecem.
Liliac aflat in hibernare
E foarte interesantă senzaţia aceasta, am trecut prin momente în care eram blocat, nu-mi puteam mişca mâinile nicicum. Colegii mai experimentaţi au trecut mai lejer, secretul e să nu te grăbeşti şi să câştigi fiecare centimetru cu răbdare. Deplasare asemenea unei omizi.
După acest moment am continuat normal, fără dificultate, prin zone uşor de navigat, însă extrem de frumoase. Am avut ca bonus şi plăcerea de a ne tăvăli prin noroi, de a ne de pe topogane de argilă moale – activităţi necesare traversării.
Cam după o ora şi ceva de la intrarea în peşteră eram la capătul ei. După cum spuneam, foarte frumoasă Moana asta.
Interesantă a fost din nou trecerea prin acel pasaj strâmt, în care am avut neinspiraţia de a trece cu capul înainte. Zona fiind înclinată şi binecuvântată cu un firicel de apă, am simţit în timp ce mă zbăteam să trec cum apa din pârâiaş şi cizme începe să curgă uşor, uşor pe picioare în jos, apoi pe şira spinării, apoi pe gât. Din fericire ne-am mişcat în permanenţă până la gura peşterii unde aveam haine uscate, nu a pucat să ne prindă frigul.
Case abandonate pe langa pestera Moana
Am coborât până la maşină pe acelaşi pârâiaş şi am pornit spre casă.
Drum urât, mâzgă din care din nefericire maşina a muşcat cu partea dreaptă şi şoferul a pierdut controlul maşinii. Am cam zburat peste un şanţ, în baza unei borne kilometrice (lângă o cruce) apoi inapoi pe şosea şi ne-am cam, şi anume, răsturnat.
E foarte interesant accidentul de maşină, nu am să intru în detalii, cei care aţi păţit-o ştiţi cum e, cei care nu aţi păţit-o – degeaba povestesc, nu o să înţelegeţi.
Ceea ce m-a surprins însă e durata percepută. Dintotdeauna am considerat că se întâmplă şi te “trezeşti” că e gata. Nu a fost aşa, a durat chiar mult şi am trecut prin mai multe stări: groază (sau teroare – rar mi-a fost dat să simt sentimentul ăsta), mirare (“ia uite, sunt într-un accident de maşină”), stare cerebrala (“oare de ce mă ţin?”), curiozitate (“oare când se va opri maşina?”) şi cea din urmă a fost cea de fericire când mi-am dat seama că deşi las în urmă o dâră de sânge din nas, din moment ce ies în patru labe din maşină înseamnă că nu mi-am rupt coloana vertebrală sau alte oase. Peste câteva minute eram înconjurat de 3 cadre medicale care au oprit când ne-au văzut, peste alte câteva priveam cu gâtul imobilizat spre tavanul ambulanţei, peste aproape o oră eram cu două copci în nas, pe la vreo 2 dimineaţa eram cu nasul re-modelat la loc la ORL în Mureş iar puţin mai apoi eram acasă, savuram una dintre cele mai bune cafele care le-am băut în viaţa mea, împreună cu soţia.
O salamandra simpatica cu care ne-am intalnit la intoarcere
A fost o zi foarte interesantă luată per general, nu aş repeta în schimb ultima parte a ei.
Dacă sunteţi prin Şuncuiuş, merită să vizitaţi Peştera Vântului, însă doar dacă vă lasă cineva în ea şi aveţi acces până în zonele mai faine. Peştera Moana în schimb e o splendoare în stil gotic, uşor de navigat şi fără porţiuni dificile, merită să fie vizitată în orice condiţii.
