A fost cam aşa: Tîrgu-Mureş – Timişoara – (pauză de bere) - Belgrad – Tuzla – Kladanj – (pauză pentru reparat pana unui coechipier) – Sarajevo – Dubrovnik – (pauză pentru culturalizare şi scăldat) – Split – Zadar – Rijeka – Pula – Trieste – Udine – Tolmezzo – (pauză condiţii meteo nefavorabile) – GrossGlockner – Salzburg – Graz – Balatonlelle – Szeged – Arad – Timişoara – (scurtă pauză pentru prezentat organelor de poliţie actele în urma unei depăşiri pe linie continuă – fară urmări, din fericire mai sunt şi poliţai de treabă) – Tîrgu-Mureş.
Dacă va fi timp vor fi şi câteva descrieri. Dacă va fi mai mult timp vor fi şi câteva “poveşti pescăreşti”.
Dupa cum probabil ati aflat, pentru ca lumea vorbeste, doamna care ma completeaza (pe bune, avem si dovada stiintifica, vezi aici) si cu mine ne-am “luat”. “Unit destinele” cum ar spune unii mai romantici amatori de clisee fumate.
Nu pun poze, nu vreau sa va plictisesc, a fost fain, ati fost probabil pe acolo – asta cu referire la cei 3 cititori ai blogului.
Luna de miere va ocupa randurile de mai jos, o luna comprimata in doua saptamani, ca de’, ce sa-i faci, genetica nu ne-a combinat pe niciunul cu o familie de bancheri.
La fel cum o calatorie de o mie de mile incepe cu un singur pas, la fel si drumetia pe taramurile scotiene a inceput cu o dorinta comuna – aceea de a vedea aceasta tara. Unul dintre putinele lucruri pe care le avem in comun. De fapt l-am avut, el s-a consumat. Ma tem pentru casnicia noastra
Pas cu pas am gasit un avion ieftin, am gasit cazare, transport si nu in ultimul rand am gasit-o pe Carmen care a avut bunavointa sa ne ajute din experienta ei scotiana. Multumim Carmen!
A treia zi dupa nunta am plecat cu bolidul spre Cluj. De acolo cu cu Wizz-ul pana in Londra, de acolo cu EasyJet-ul pana in Edinburgh. Pe avionul din urma se citea de la o posta ca suntem turisti – eram singurii imbracati in culori deschise iar persoana mea intr-o superba pereche de pantaloni scurti. Pantaloni care nu i-am mai purtat dupa aeroport, acolo temperatura medie intarzicand asemenea manifestari teribiliste. Sau cel putin asa credeam. Ca o confirmare ca nu am gresit tara au aparut si domnii imbracati in port national – celebrul kilt scotian. Ca sa anticipez o concluzie de-a noastra, pentru ca sunt siguri ca meditati la marele mister scotian (nu, nu ma refer la Nessie), oamenii astia nu poarta nimic pe dedesubtul kiltului. Va garantez. Sunt prea mandrii sa o faca.
Sosirea noastra a fost de prost augur pentru un nene taxator care a fost izbit in fata noastra de un double-decker, alegandu-se cu o mana rupta. Ne-am negat vita nobila romaneasca si am predat colegei lui cateva monede gasite pe jos, in drum spre celalalt autobus.
Se pare ca postul acesta se va lungi, pregatiti-va sufleteste sau opriti-va acum din citit. Se va lungi, chiar daca in spatele meu cineva incearca sa-mi distruga sistematic nervii cu rontait de salata de telina (bleah ).
Capitolul I – Edinburgh
Capitala mandrei tari, oras cu iz medieval, mai ales din pricina edificiilor si a castelului care-l domina. Apropo, am vizitat castelul, ca om care are cetate medievala in centrul orasului nu mi s-a parut ca a meritat… insa in rest superb orasul. Are un parc gigantic chiar in inima, nenumarate terenuri de golf, oameni prietenosi, transport in comun ieftin si multe, multe atractii turistice. Veveritele, iepurii de camp, gastele salbatice vulpile si lebedele alearga libere prin parcuri…
Nu exista praf. Nu ca l-ar curata sau ascunde sub pres, nu exista si pace! Ploaia e ceva normal, un fenomen tratat cu ignoranta. Domni in costum poarta fara jena ghiozdane sportive si tot fara jena se deplaseaza cu bicicleta. Dame in varsta fac jogging si copii stau pe jos in muzee si magazine. Enumerarea diferentelelor fata de poporul mioritic ar putea continua, insa nu vreau sa par un copil entuziasmat de prima lui vizita in satul vecin.
Ne-am invartit doua zile apoi inca una si tot nu am reusit sa vedem nici macar jumatate din ce merita vazut. Poate data viitoare.
Edinburgh a fost un inceput minunat pentru o luna de miere de doua saptamani ce avea sa se dovedeasca la fel de frumoasa. Va urma (pana la urma nu e asa lung postul, va fi pe mai multe capitole).
Chiar daca in cazul de fata o imagine nu inlocuieste o mie de cuvinte, iata cateva:
Iata mai jos rezultatele a doua testari a tipului de personalitate dupa Jung:
Sunt doi dusmani? Sunt doua persoane luate din cercuri diferite? Sunt doua persoane luate la inatamplare?
Ei bine, nu. Suntem viitoarea mea sotie si cu mine. Odata cu testele astea am primit si confirmarea oficiala a ceea ce noi cunosteam de demult.
“Opusurile se atrag” sau “Cine se aseamana se aduna”? Pentru noi e adevarata prima varianta se pare. Oricum, de sambata incolo va conta practica mai mult ca orice test.
Scaunul Domnului e un traseu de o zi in care as putea sa ma fac ghid. Fiind aproape de Tg-Mures, e tinta perfecta pentru o zi de plimbare. L-am urcat pe mai multe parti, tot asa l-am si coborat, deci daca aveti nevoie de cineva sa va ghideze cativa prieteni straini… acum stiti unde sa apelati. Pot inventa pe loc legende si povesti despre unele zone, pentru a colora drumetia.
Totusi, doar la finele anului trecut (de fapt chiar in ultima zi a anului trecut) am reusit sa-l urc iarna. Am mai avut o tentativa impreuna cu Silviu acu’ ceva vreme dar a esuat lamentabil, cu noi invinsi de zapada pana-n gat. De data asta insa am prins o vreme superba, cu o patura de nori sub noi si cararea prin nameti facuta de altii.
Cu ocazia acestei drumetii mi-am dat seama si de o conspiratie a padurarilor romani, una prin care acestia hranesc jivinele iarna. E un zvon lansat de ei conform caruia ursii hiberneaza iarna. Adica “mergeti linistiti, cum sa fie ursi, doar iarna se ascund in barlog, pana primavara”. Si uite asa, turistul nestiutor pleaca la drum, fara sa se astepte la Mos Martin, care dupa ce il inhata bate palma cu padurarul si bifeaza inca unul pe lista. Da, da, asa e. Mi-am dat seama dupa repetatele urme in zapada lasate de ursi, care existau in abundenta. Ba chiar la un moment-dat, alaturi de urmele de urs mi s-a parut ca am vazut si unele de padurar. Va zic eu, astia sunt intelesi.
Toate ca toate, traseul e unul fain, poate plictisitor pe alocuri, insa rasplata e pe masura. Foarte bun pentru montagnarzii incepatori sau pentru cei care trebuie sa fie convinsi ca muntele e un loc minunat.
O incheiere foarte faina a anului 2007, am intrat cu ochii clatiti in 2008.
