Roşca Marius-Traian

Am ajuns in Neagra, o localitate de langa Bicaz, undeva pe la ora 15, cu ganduri de a gasi un loc de campare, urmand ca in ziua urmatoare sa pornim ascensiunea spre cabana Dochia din Ceahlau. Desi nu (mai) aveam incredere in spusele localnicilor referitoare la distante si durate de multa vreme, am intrebat totusi, curiosi, pentru a vedea ce ne asteapta a doua zi. Spusele a 3 grupuri, 7 oameni in total, toate indicau aproximativ aceeasi durata: doua ore jumate, trei. Incurajati de multimea lor am decis sa nu mai asteptam pana a doua zi si sa purcedem in acea zi spre Ceahlau. Asa ca ne-am legat bocancii si am pornit, fara sa stim ca, intre timp, acasa, undeva pe un raft, intr-o carticica, undeva la pagina 62 scria cu litere de-o schioapa: “Neagra – Cabana Dochia prin Poiana Maicilor: 6-7 ore”.
Au urmat 5 ore jumate de graba, 5 ore jumate de ascensiune contra cronometru, 4 ore de injurat localnici, una de navigat cu ajutorul lanternei, si putine minute de pauza. Am concluzionat ca oamenii aceia ori erau rau intentionati, ori nerozi, ori nu stiau despre ce vorbesc. Ideea e ca prima varianta cred ca e exclusa, iar a treia duce indirect tot la a doua. Ma rog.

Revenind la subiectul care mi l-am propus, Ceahlaul e un munte superb, mai ales daca il urcati pe acest traseu de, atentie, 6-7 ore. Am fost doar noi tot drumul, ne simteam ca unicii oameni de pe pamant, am avut parte de o singuratate pe alocuri coplesitoare. Am intalnit pe drum cantoane de vanatoare sau stani abandonate parca in graba. Am trecut prin poieni insorite si ne-am racorit prin paduri salbatice de molid, am trecut printre turnuri de piatra pe care zburdau capre negre si am bajbait facand mult zgomot prin intunericul padurii.
Cabana Dochia e mult mai mare decat ma asteptam si din nefericire nu e condusa de batranul cabanier care te intreaba de unde vii la o ora asa tarzie in noapte, ci de niste comercianti care iti spun sec ca un pat costa 15 ron.
Conditiile sunt acceptabile, preturile la fel, traseele multe, iar peisajul te imbie sa ramai cat mai mult.

De la Ceahlau ne-am luat ramas-bun din Izvorul Muntelui, desi privelistea lui ne-a insotit in drumul nostru spre barajul Izvorul Muntelui, Bicaz.

Desi poate fi traseu de o zi, batranul Ceahlau e un masiv ce trebuie savurat, trebuie privit din toate perspectivele pentru ca are multe de oferit, poate de aceea multi artisti ai cuvantului l-au elogiat in lucrarile lor.

Neagra, Poiana Varatec, Poiana Maicilor, Dochia

Dochia, Izvorul Muntelui, Barajul Bicaz

Ceahlaul, din poiana Varatec

Privind inapoi din poiana Varatec

Cabana Dochia

camera cu 7 paturi

Piatra Neamt si drumul spre oras

cainele salvamontist

privelistea matinala

savurand ceaiul cu ceata

Savurand ceaiul fara ceata

Toaca

De pe Toaca

Lacu Rosu e o statiune destul de mare, unde cu greu am gasit loc de campare, si acela cu 20 RON pe noapte. Am dat peste oameni prietenosi din toate colturile tarii, cu care am impartit mancarea, focul si multe amintiri. Ne-am dat cu barca pe Lacul Rosu (care e de fapt verde), printre cioturile copacilor care odinioara cresteau acolo. Eu unul nu imi pot explica de ce nu au putrezit acei copaci, avand in vedere faptul ca inoata din 1837.
Am urcat pe Suhardul Mic, un varf relativ usor accesibil care ofera o priveliste superba aspura lacului. Ca in absolut toate zonele relativ accesibile din Romania, aveai placerea sa zaresti pe marginea cararii cate o cutie de bere sau cate un pet, lasate acolo de dobitocii care le-au carat sus pline, dar carora le-a fost greu sa le care pana jos goale.
De la Lacu Rosu am pornit la picior inspre cheile Bicazului, unde inafara de peisajul superb am dat peste aceeasi tiganie tipic romaneasca si unii alpinisti care urcau cativa metri in coarda pentru a putea fi pozati. Sau poate exagerez eu…
Cheile sunt destul de scurte insa impresionante prin inaltimea lor si peretii verticali pe care sta agatat cate un brad.

Zona e foarte frumoasa, accesibila si impreuna cu manastirile Moldovei face parte din traseele clasice ale Romaniei, la fel ca si Transfagarasanul.

triunghiul albastru spre Suhardul Mic

de la coada lacului la coada cheilor

campingul

ridicarea steagului

un foc sanatos

Lacul Rosu

rate salbatice prietenoase cu turisti generosi

Suhardul Mic, de jos

Lacul Rosu de pe Suhardul Mic

drumul spre Cheile Bicazului, vazut de pe Suhardul Mic

Cheile Bicazului

printre pereti

iesirea din chei

Dupa unele peripetii care ne-au intarziat plecarea, am ajuns pana la urma cu bine la Izvorul Olt, apoi in Balan, de unde am luat-o la picior spre Piatra Singuratica.
Spre diferenta de ultima tentativa de a o escalada, cand o “limba” de gheata ne-a blocat ascensiunea spre varful Pietrei, de data asta terenul a fost favorabil. Ne-am cazat la cabana cu acelasi nume, iar a doua zi am pornit pe Hasmas, spre Lacu Rosu. Traseul a fost unul domol, care ne-a permis sa mergem admirand peisajul din jur, mai putin in zonele cu stane unde a trebuit sa ne pazim de giganticii caini care faceau hora in jurul nostru. Am dat si peste tufe cu rezerve serioase de zmeura, din care ne-am infruptat pe saturate. Renuntand la dorinta de a hiberna, ne-am reintors la drum si dupa unele cautari am reusit sa campam la Lacu Rosu.

Am avut parte de o zi superba de vara, cu nori in vale si noi deasupra lor, cu stanca si pasune sub bocanc, cu parfum de zmeura si brad.

Tirgu-Mures – Balan

Balan – Piatra Singuratica – Lacu Rosu

Hasmasul si Piatra Singuratica vazute din tren

Piatra Ascutita

cateva secunde de expunere

de pe Piatra

Piatra si-o turma de vaci

Hasmasul

o vale cu multe stane parasite

calareti din alte tari

inainte de coborarea la lac

Am facut si noi traseul clasic al Romaniei, Transfagarasanul si Valea Oltului. Am pus la o incercare serioasa batrana Dacia, incercare la care a facut fata cu brio. Un singur mic neajuns, cand rezervorul e plin si masina e inclinata, benzina curge pe la busonul aflat pe laterala stanga. Oricum, din fericire rezervorul nu mai e in pericol de a fi plin, cel putin nu in viitorul apropiat.

Pe scurt, am trecut prin Venetia (de Jos), am urcat Transfagarasanul fara sa vedem nimic – nici macar lacul Balea, am coborat Transfagarasanul pe bicicleta – de data asta am vazut tot, ne-am infiorat la barajul Vidraru, am dormit la viitoarea pensiune a unui preot din Corbeni, am ramas dezgustat de talciocul “Monastirea Argesului”, am ramas placut impresionat de Agapia, am urcat pe Valea Oltului, am prins o ploaie de vara in Sibiu unde am baut cafea scumpa si am ascultat Valsul Dunarii Albastre, am facut cateva poze in Copsa Mica, apoi ne-am intors acasa. Detalii in imaginile de mai jos.

traseul nostru

preTransfagarasan

la drum

de unde venim

popas

o modalitate de a cobori pe care v-o recomand

coborarea de pe Transfagarasan

Vidraru

contributia dobitocilor

Monastirea Argesului

Talciocul Monastirea Argesului

drumul rupt dintre Curtea de Arges si Rimnicu Valcea

Agapia

diferenta dintre gloata de la suveniruri…

…si cea de la muzeu

Oltul

CIA, sucursala Sibiu

Sibiu, turnul si-o casa cu ochi

Valsul Dunarii Albastre

Sibiu