Cu ocazia turei prin Calimani din februarie am vazut si eu ce inseamna o tura de iarna. Am descoperit intelesuri nebanuite ale cuvantului “frig”.
A fost rece nu atat din cauza temperaturii, ci mai ales a vantului care la cei 75 de kilometri pe ora, lovea cu indecenta in orice loc lasat expus. Aici ma refer la maini, in momentele in care incercam sa fac o fotografie; si la nas/obraji/ fata in general. Rezistam cam 20 de secunde fara manusi, apoi senzatia neplacuta din maini se transforma in durere.
Imi lacrimau ochii de la vant, pana ce ajungeau deasupra obrazului lacrimile erau inghetate. Apa a inghetat in sticla, iar ciocolata – transportata ca sursa de energie – s-a transformat in beton. Armat.
In zapada ne afundam cativa centimetri buni, am prins o singura portiune mai dificila in care intram pana la brau. A fost un chin, am consumat energie cat pentru kilometri intregi. Un grup ce a urcat din cealalta parte a versantului a prins tot drumul cu zapada afanata. S-au ales cu degeraturi serioase la degete si cateva viitoare foste unghii, din cate ne povestea cabanierul/meteorologul de serviciu.
Vizibilitatea a scazut la cativa metri, am avut noroc cu gps-ul unui coleg, cu ajutorul caruia am gasit statia meteo. Acolo am fost asteptati cu ceai fierbinte, o binecuvantare dupa o asemenea zi. Cabanierii/meteorologii sunt foarte de treaba, adevarati oameni de munte.
Vantul a persistat si a doua zi, insa am avut parte de un cer superb, senin, de un albastru cum rar am vazut, care ne-a permis sa vedem pana in Ceahlau.
Imaginea din stanga a fost surprinsa intr-o “sedinta foto” in care 15 secunde pozam, cateva minute ne baricadam impotriva vantului dupa movilele de bolovani de marcaj.
Coborarea a fost destul de lejera, am lasat vantul pe creasta. Nu am apucat sa coboram la orasul abandonat al Calimanilor sau sa urcam pe Varful Pietrosul, ramane pentru la vara. Cu toate astea, a fost o experienta unica pana atunci, ce sunt sigur c-o voi repeta. Alte imagini, poate mai reusite, aici.
