Probleme cu pieile de foca. Putin prea scurte.

Spre surprinderea noastră a fost zăpadă multă pe Gurghiu, undeva pe la 50-70 de cm. Marcajul l-am cam rătăcit din cauza zăpezii dar poate şi din cauza faptului că nu ne-a prea păsat de traseul oficial, aveam vârful în GPS-ul din dotare.

Drumul a fost destul de uşor, pe alocuri am fost ajutaţi şi de urmele snowmobilelor care au mai trecut pe acolo. Pantele (sau rampele?) destul de lejere, cu câteva mici excepţii nu ne-au pus probleme pieilor de foca de pe schiuri. De fapt au fost mai problematice coborârile, frânările le-am executat destul de des cu, şi anume, “şezutul”.

Vârful este denumit Seaca Mare probabil din cauză că nu are izvoare prin preajma, cu toate acestea pare un loc excelent pentru campat şi vizionat Perseidele.

Îmi tot propun să ţin minte cât de grea e o tură de schi şi cât de obositoare, pentru ca data viitoare să refuz politicos. Întotdeauna uit însă lucrurile acestea, rămân după două săptămâni doar amintirile plăcute, aroma de brad şi fotografiile.

Aici e traseul, pentru cei care vor să-l scoată pentru GPS.

Pauza intre brazi

Spre Seaca Mare

Cucerind reduta

Doi copaci iubareti

Pe Seaca Mare

Capete luminate. La propriu.

Am intrat în peştera Vântului împreună cu alte 30 de persoane, vreo alte 60 aşteptându-şi afară rândul. Peştera Vântului e una destul de săracă în formaţiuni, seamănă cu un canal scobit în măruntaiele pământului. Un intestin dacă vreţi. Bineînţeles, asta în zona accesibilă publicului larg – peştera fiind ferecată cu şapte lanţuri ş-o cătuşă de accesul celor neautorizaţi. Tururile organizate intră destul de puţin în peşteră însă am fost asiguraţi ca mai încolo e tare faină. Pe deoparte au dreptate oamenii ăştia să ţină peştera sub cheie, nu toţi cei care au intrat semănau a speologi – şi când spun asta nu mă refer la echipament.

Pârâul dinspre Moana. Nu cred că a văzut prea multe Sf. Nicolae fără zăpadă.

Am lăsat vântul (destul de sănătos) din peştera lui în urmă şi am plecat pe valea unui pârâu spre peştera Moana, unde am ajuns după cam o oră jumătate. La fix, tocmai începuse o ploaie măruntă.

Moana e deosebit de frumoasă, te întâmpină cu un stil gotic împrumutat de la bisericile catolice, partea de sus a peşterii semănând în permanenţă cu arcuri frânte.

Am întâlnit la tot pasul lilieci tremurinzi aflaţi în hibernare (mi-am propus să aflu de ce pierd energie în modul acesta, încă n-am reuşit).
După câteva porţiuni în care a trebuit să traversăm în patru labe şi pe burtă – astfel udându-ne cu apă rece de munte, a venit cea mai dificilă zona, în care doar printr-un exerciţiu de contorsionism am reuşit să trecem.

Liliac aflat in hibernare

E foarte interesantă senzaţia aceasta, am trecut prin momente în care eram blocat, nu-mi puteam mişca mâinile nicicum. Colegii mai experimentaţi au trecut mai lejer, secretul e să nu te grăbeşti şi să câştigi fiecare centimetru cu răbdare. Deplasare asemenea unei omizi.

După acest moment am continuat normal, fără dificultate, prin zone uşor de navigat, însă extrem de frumoase. Am avut ca bonus şi plăcerea de a ne tăvăli prin noroi, de a ne de pe topogane de argilă moale – activităţi necesare traversării.

Cam după o ora şi ceva de la intrarea în peşteră eram la capătul ei. După cum spuneam, foarte frumoasă Moana asta.
Interesantă a fost din nou trecerea prin acel pasaj strâmt, în care am avut neinspiraţia de a trece cu capul înainte. Zona fiind înclinată şi binecuvântată cu un firicel de apă, am simţit în timp ce mă zbăteam să trec cum apa din pârâiaş şi cizme începe să curgă uşor, uşor pe picioare în jos, apoi pe şira spinării, apoi pe gât. Din fericire ne-am mişcat în permanenţă până la gura peşterii unde aveam haine uscate, nu a pucat să ne prindă frigul.

Case abandonate pe langa pestera Moana

Am coborât până la maşină pe acelaşi pârâiaş şi am pornit spre casă.

Drum urât, mâzgă din care din nefericire maşina a muşcat cu partea dreaptă şi şoferul a pierdut controlul maşinii. Am cam zburat peste un şanţ, în baza unei borne kilometrice (lângă o cruce) apoi inapoi pe şosea şi ne-am cam, şi anume, răsturnat.
E foarte interesant accidentul de maşină, nu am să intru în detalii, cei care aţi păţit-o ştiţi cum e, cei care nu aţi păţit-o – degeaba povestesc, nu o să înţelegeţi.
Ceea ce m-a surprins însă e durata percepută. Dintotdeauna am considerat că se întâmplă şi te “trezeşti” că e gata. Nu a fost aşa, a durat chiar mult şi am trecut prin mai multe stări: groază (sau teroare – rar mi-a fost dat să simt sentimentul ăsta), mirare (“ia uite, sunt într-un accident de maşină”), stare cerebrala (“oare de ce mă ţin?”), curiozitate (“oare când se va opri maşina?”) şi cea din urmă a fost cea de fericire când mi-am dat seama că deşi las în urmă o dâră de sânge din nas, din moment ce ies în patru labe din maşină înseamnă că nu mi-am rupt coloana vertebrală sau alte oase. Peste câteva minute eram înconjurat de 3 cadre medicale care au oprit când ne-au văzut, peste alte câteva priveam cu gâtul imobilizat spre tavanul ambulanţei, peste aproape o oră eram cu două copci în nas, pe la vreo 2 dimineaţa eram cu nasul re-modelat la loc la ORL în Mureş iar puţin mai apoi eram acasă, savuram una dintre cele mai bune cafele care le-am băut în viaţa mea, împreună cu soţia.

O salamandra simpatica cu care ne-am intalnit la intoarcere

A fost o zi foarte interesantă luată per general, nu aş repeta în schimb ultima parte a ei.

Dacă sunteţi prin Şuncuiuş, merită să vizitaţi Peştera Vântului, însă doar dacă vă lasă cineva în ea şi aveţi acces până în zonele mai faine. Peştera Moana în schimb e o splendoare în stil gotic, uşor de navigat şi fără porţiuni dificile, merită să fie vizitată în orice condiţii.

A fost cam aşa: Tîrgu-Mureş – Timişoara – (pauză de bere) -  Belgrad – Tuzla – Kladanj – (pauză pentru reparat pana unui coechipier) – Sarajevo – Dubrovnik – (pauză pentru culturalizare şi scăldat) – Split – Zadar – Rijeka – Pula – Trieste – Udine – Tolmezzo – (pauză condiţii meteo nefavorabile) – GrossGlockner – Salzburg – Graz – Balatonlelle – Szeged – Arad – Timişoara – (scurtă pauză pentru prezentat organelor de poliţie actele în urma unei depăşiri pe linie continuă – fară urmări, din fericire mai sunt şi poliţai de treabă) – Tîrgu-Mureş.

Dacă va fi timp vor fi şi câteva descrieri. Dacă va fi mai mult timp vor fi şi câteva “poveşti pescăreşti”.

A fost rece nu atat din cauza temperaturii, ci mai ales a vantului care la cei 75 de kilometri pe ora, lovea cu indecenta in orice loc lasat expus. Aici ma refer la maini, in momentele in care incercam sa fac o fotografie; si la nas/obraji/ fata in general. Rezistam cam 20 de secunde fara manusi, apoi senzatia neplacuta din maini se transforma in durere.

Imi lacrimau ochii de la vant, pana ce ajungeau deasupra obrazului lacrimile erau inghetate. Apa a inghetat in sticla, iar ciocolata – transportata ca sursa de energie – s-a transformat in beton. Armat.

In zapada ne afundam cativa centimetri buni, am prins o singura portiune mai dificila in care intram pana la brau. A fost un chin, am consumat energie cat pentru kilometri intregi. Un grup ce a urcat din cealalta parte a versantului a prins tot drumul cu zapada afanata. S-au ales cu degeraturi serioase la degete si cateva viitoare foste unghii, din cate ne povestea cabanierul/meteorologul de serviciu.

Vizibilitatea a scazut la cativa metri, am avut noroc cu gps-ul unui coleg, cu ajutorul caruia am gasit statia meteo. Acolo am fost asteptati cu ceai fierbinte, o binecuvantare dupa o asemenea zi. Cabanierii/meteorologii sunt foarte de treaba, adevarati oameni de munte.

Vantul a persistat si a doua zi, insa am avut parte de un cer superb, senin, de un albastru cum rar am vazut, care ne-a permis sa vedem pana in Ceahlau.
Imaginea din stanga a fost surprinsa intr-o “sedinta foto” in care 15 secunde pozam, cateva minute ne baricadam impotriva vantului dupa movilele de bolovani de marcaj.

Coborarea a fost destul de lejera, am lasat vantul pe creasta. Nu am apucat sa coboram la orasul abandonat al Calimanilor sau sa urcam pe Varful Pietrosul, ramane pentru la vara. Cu toate astea, a fost o experienta unica pana atunci, ce sunt sigur c-o voi repeta. Alte imagini, poate mai reusite, aici.

Totusi, doar la finele anului trecut (de fapt chiar in ultima zi a anului trecut) am reusit sa-l urc iarna. Am mai avut o tentativa impreuna cu Silviu acu’ ceva vreme dar a esuat lamentabil, cu noi invinsi de zapada pana-n gat. De data asta insa am prins o vreme superba, cu o patura de nori sub noi si cararea prin nameti facuta de altii.

Cu ocazia acestei drumetii mi-am dat seama si de o conspiratie a padurarilor romani, una prin care acestia hranesc jivinele iarna. E un zvon lansat de ei conform caruia ursii hiberneaza iarna. Adica “mergeti linistiti, cum sa fie ursi, doar iarna se ascund in barlog, pana primavara”. Si uite asa, turistul nestiutor pleaca la drum, fara sa se astepte la Mos Martin, care dupa ce il inhata bate palma cu padurarul si bifeaza inca unul pe lista. Da, da, asa e. Mi-am dat seama dupa repetatele urme in zapada lasate de ursi, care existau in abundenta. Ba chiar la un moment-dat, alaturi de urmele de urs mi s-a parut ca am vazut si unele de padurar. Va zic eu, astia sunt intelesi.

Toate ca toate, traseul e unul fain, poate plictisitor pe alocuri, insa rasplata e pe masura. Foarte bun pentru montagnarzii incepatori sau pentru cei care trebuie sa fie convinsi ca muntele e un loc minunat.

O incheiere foarte faina a anului 2007, am intrat cu ochii clatiti in 2008.

Unele poze mai reusite aici.

Piatra Craiului e muntele meu de suflet si dupa umila-mi parere cel mai frumos masiv din Romania. Ma aflu printre cei norocosi care au prins o zi senina pe creasta lui, acum cativa ani. De data aceasta insa vremea a fost in parametrii normali – ceata, nori si vant. Dar nu a contat, deoarece in cazul acestui munte drumul pana sus e trei sferturi din placere.
Desi mi-am promis ca nu ma voi aventura pe trasee nemarcate, m-am lasat convins de colegi sa plec la drum cu ei pe brâul Ciorînga Mare, spre Varful Ascutit, un traseu ce pleaca de la cabana Plaiul Foii, trece prin Padina lui Călineţ, pe la Refugiul Speranţelor, prin Brâul Ciorînga Mare si ajunge la Refugiul Varful Ascutit (Carol Lehman). Nu am sa intru in detalii, au facut-o altii, daca va intereseaza.

un singur pas gresit…

Am catarat bucuros hornurile Pietrei, i-am admirat din nou “saritoarele” care se cascau pe langa carare si am salutat turma de capre negre care am intalnit-o chiar in zona Adapatorii Caprelor.
Pana la un moment-dat am avut parte si de priveliste, pana ce am intrat in nori, undeva dupa jumatatea braului. Vantul batea din ce in ce mai puternic vaporii de apa care inghetau pe acele jnepenilor si pe firele de iarba; astfel, in jur era un camp de gheata, iar jnepenii insistau sa se stearga pe tine cand treceai printre ei.

margelele

Am intalnit si zapada de anul trecut, zapada care s-a transformat in margele de gheata.
Cel mai greu moment a fost cand cararea imi parea ca duce printr-un loc imposibil, loc in care am trecut cu o frica sanatoasa, ce iti ascute simturile si te face sa fii atent la fiecare miscare, o frica ce nu am mai simtit-o de ani de zile, si atunci tot in aceasta zona. Mainile imi inghetau pe piatra uda, fiind obligat sa fac pauze in momentele in care disparea din ele orice senzatie. Reincalzite, si-au facut datoria, iar impreuna cu un coleg mai temerar, m-au ajutat sa trec hopul ce parea insurmontabil.

buna dimineata!

Atacul final asupra “redutei” l-am dat pe un vant foarte puternic care tragea cu nesimtire de rucsacul din spate. Am rasuflat usurati cand am gasit marcajul crestei, apoi refugiul.

bocanci moderni

Va dati seama din imaginea de mai jos cu cine am impartit “cazarea”, patru bucuresteni care au ocupat jumatate din refugiul in care picura in stil chinezesc. Inghesuiti pe prici, privati de somn, am ascultat toata noaptea cantecul vijeliilor de afara.
A doua zi am coborat pe un traseu cu privelisti deosebite, pe Braul Caprelor, pe la Izvorul de la Gavan, spre refugiul Diana apoi inapoi la Plaiul Foii. Am coborat din nori, pe un grohotis care se straduia cu tot dinadinsul sa te ajute sa cobori mai repede.

printre pereti

Muntele acesta iti alearga inima, iti ascute simturile si te invata alpinism. Piatra Craiului te ajuta sa iti pui ordine in ganduri. De aceea e locul in care am sa ma intorc intotdeauna cu placere, iar pe cararile lui vor calca si ai mei copii, cu mine in preajma lor.
Sa speram.

traseul nostru

privind inspre Plaiul Foii

amintirea Dianei

creasta

un moment fericit

Sergiu, Zsolt, Bogdan, Dragos, Claudiu, eu

Am profitat de ultimele zile de vacanta si am pornit cu batrana Dacia inspre Apuseni, cu gandul de a vizita Ghetarul Scarisoara si, eventual, sa trecem pe la Rosia Montana pentru a vedea despre ce e vorba in mult-mediatizatul festival.

“Nici asta?”

Muntii sunt parca mai domoli, plini cu fanete, iar de la distanta par a fi gazonuri proaspat tunse. Tirgumuresean fiind, ma simteam parca “mai acasa” decat prin alte parti ale tarii, mai mult poate din cauza graiului similar cu celui care mi-a fost dat sa-l aud in copilarie, la tara. Poate muntii nu sunt la fel de specaculosi ca in alte parti, insa iti ofera liniste si pace.

Sala Lumanarilor

Majoritatea fiind zone calcaroase, sunt intesate cu pesteri si grote, cea mai vizitata dintre ele fiind probabil Pestera Ursilor. Acolo am ajuns si noi, din nefericire intr-o zi de week-end, spun din nefericire deoarece am fost multi cei care ne-am inghesuit s-o vedem. Am fost fugariti prin pestera de catre un ghid care era total impotriva trepiedurilor si care si-a spus plictisit poezia.

ursul de caverna

Pestera este intr-adevar o minunatie a naturii, descoperita intamplator in anul 1975, in urma unei dinamitari la o cariera de marmura din imprejurimi. La iesire l-am cunoscut pe Traian Curta cel care (dupa afirmatiile lui) a descoperit pestera – desi consider ca era tot altul in fiecare sapamana.

ursul blocat in tavan

Pestera si-a luat numele dupa chiriasii ei care au disparut acum 15000 de ani, insa din cate citeam pe Wikipedia s-au gasit si fragmente de oase de capre negre, lei si hiene. Interesant, nu? la noi au trait si hiene fara costume…

prin Apuseni

La Rosia Montana am ajuns seara, dupa ce am renuntat la ideea de a vizita Ghetarul Scarisoara si dupa ce mi-au fost furate primele puncte pentru depasirea vitezei legale in localitate. Puncte aveam destule de dat, fir-ar sa fie, cu partea financiara stateam mai prost.
Pana la locul desfasurarii concertelor mi-am chinuit bolidul pe un drum imposibil, insa privelistea de care am avut parte a facut sa merite sacrificiul. Aici este campul de batalie vizibil dintre Greenpeace si Gabriel Resources.

Apusenii si mina

Care sunt jocurile de culise doar ei stiu. Ce se stie de catre noi, muritorii de rand, e ca Gabriel vrea aurul din munte si investeste bani in asta, iar Greenpeace se opune deoarece compania investeste prea putini bani in curatenia de dupa – aici fiind implicate si cianuri. Nu stiu unde e adevarul, insa cert e ca ai nostri conducatori nu dau doi lei pe ecologie sau istorie daca au buzunarul plin. Iar din afirmatia asta reiese si atitudinea mea fata de toata afacerea.

petele albe stralucitoare sunt pet-uri

Din muzica celor de pe scena nu am inteles prea multe, cei de la Implant Pentru Refuz mai ales fiind foarte suparati. Au fost insa cateva ritmuri care te faceau sa dai din cap.
Erau multi care nu prea stiau de ce se afla acolo si uitau cate un flacon sau pahar de plastic prin iarba.

Traseul acesta a fost mai mult unul de studiu al terenului, anul viitor Apusenii fiind tinta vacantei noastre. Sa fim doar sanatosi, ca de vazut avem ce vedea.

traseul nostru

Rosia Montana

salvatorii Rosiei

Apusenii la Rosia Montana

La fiecare popas, langa sosea. Urmele dobitocilor.

Revenind la subiectul care mi l-am propus, Ceahlaul e un munte superb, mai ales daca il urcati pe acest traseu de, atentie, 6-7 ore. Am fost doar noi tot drumul, ne simteam ca unicii oameni de pe pamant, am avut parte de o singuratate pe alocuri coplesitoare. Am intalnit pe drum cantoane de vanatoare sau stani abandonate parca in graba. Am trecut prin poieni insorite si ne-am racorit prin paduri salbatice de molid, am trecut printre turnuri de piatra pe care zburdau capre negre si am bajbait facand mult zgomot prin intunericul padurii.
Cabana Dochia e mult mai mare decat ma asteptam si din nefericire nu e condusa de batranul cabanier care te intreaba de unde vii la o ora asa tarzie in noapte, ci de niste comercianti care iti spun sec ca un pat costa 15 ron.
Conditiile sunt acceptabile, preturile la fel, traseele multe, iar peisajul te imbie sa ramai cat mai mult.

De la Ceahlau ne-am luat ramas-bun din Izvorul Muntelui, desi privelistea lui ne-a insotit in drumul nostru spre barajul Izvorul Muntelui, Bicaz.

Desi poate fi traseu de o zi, batranul Ceahlau e un masiv ce trebuie savurat, trebuie privit din toate perspectivele pentru ca are multe de oferit, poate de aceea multi artisti ai cuvantului l-au elogiat in lucrarile lor.

Neagra, Poiana Varatec, Poiana Maicilor, Dochia

Dochia, Izvorul Muntelui, Barajul Bicaz

Ceahlaul, din poiana Varatec

Privind inapoi din poiana Varatec

Cabana Dochia

camera cu 7 paturi

Piatra Neamt si drumul spre oras

cainele salvamontist

privelistea matinala

savurand ceaiul cu ceata

Savurand ceaiul fara ceata

Toaca

De pe Toaca

Zona e foarte frumoasa, accesibila si impreuna cu manastirile Moldovei face parte din traseele clasice ale Romaniei, la fel ca si Transfagarasanul.

triunghiul albastru spre Suhardul Mic

de la coada lacului la coada cheilor

campingul

ridicarea steagului

un foc sanatos

Lacul Rosu

rate salbatice prietenoase cu turisti generosi

Suhardul Mic, de jos

Lacul Rosu de pe Suhardul Mic

drumul spre Cheile Bicazului, vazut de pe Suhardul Mic

Cheile Bicazului

printre pereti

iesirea din chei