Archive for the ‘muntele’ Category

Varful Seaca Mare, Muntii Gurghiu

Sunday, January 31st, 2010

Am să încep cu un sfat pe care eu unul am să încerc să-l respect pe viitor: nu vă apucaţi de ture pe schiuri dacă nu ştiţi să schiaţi pe pârtie măcar la un nivel mediu-avansat. Altfel riscaţi să deveniţi prea intimi cu zăpada şi să vă certaţi cu legea gravitaţiei.

Spre Seaca Mare

Probleme cu pieile de foca. Putin prea scurte.

Spre surprinderea noastră a fost zăpadă multă pe Gurghiu, undeva pe la 50-70 de cm. Marcajul l-am cam rătăcit din cauza zăpezii dar poate şi din cauza faptului că nu ne-a prea păsat de traseul oficial, aveam vârful în GPS-ul din dotare.

Drumul a fost destul de uşor, pe alocuri am fost ajutaţi şi de urmele snowmobilelor care au mai trecut pe acolo. Pantele (sau rampele?) destul de lejere, cu câteva mici excepţii nu ne-au pus probleme pieilor de foca de pe schiuri. De fapt au fost mai problematice coborârile, frânările le-am executat destul de des cu, şi anume, “şezutul”.

Vârful este denumit Seaca Mare probabil din cauză că nu are izvoare prin preajma, cu toate acestea pare un loc excelent pentru campat şi vizionat Perseidele.

Îmi tot propun să ţin minte cât de grea e o tură de schi şi cât de obositoare, pentru ca data viitoare să refuz politicos. Întotdeauna uit însă lucrurile acestea, rămân după două săptămâni doar amintirile plăcute, aroma de brad şi fotografiile.

Aici e traseul, pentru cei care vor să-l scoată pentru GPS.

poiana

Pauza intre brazi

Spre Varful Seaca Mare

Spre Seaca Mare

Cucerind reduta

Cucerind reduta

Copacii iubareti

Doi copaci iubareti

de pe Seaca Mare

Pe Seaca Mare

Pestera Moana, Vantului si nasul unei nopti de iarna

Wednesday, December 30th, 2009

Am ajuns destul de devreme în Şuncuiuş, asta în mare parte datorită mândrei noastre autostrade Transilvania. Chiar dacă am luat ţeapă cu ea, e la standarde internaţionale, autostradă în toată puterea cuvantului – atât doar că se termină precum elefantul, destul de brusc.

pestera vantului, suncuius

Capete luminate. La propriu.

Am intrat în peştera Vântului împreună cu alte 30 de persoane, vreo alte 60 aşteptându-şi afară rândul. Peştera Vântului e una destul de săracă în formaţiuni, seamănă cu un canal scobit în măruntaiele pământului. Un intestin dacă vreţi. Bineînţeles, asta în zona accesibilă publicului larg – peştera fiind ferecată cu şapte lanţuri ş-o cătuşă de accesul celor neautorizaţi. Tururile organizate intră destul de puţin în peşteră însă am fost asiguraţi ca mai încolo e tare faină. Pe deoparte au dreptate oamenii ăştia să ţină peştera sub cheie, nu toţi cei care au intrat semănau a speologi – şi când spun asta nu mă refer la echipament.

Valea paraului - spre pestera Moana

Pârâul dinspre Moana. Nu cred că a văzut prea multe Sf. Nicolae fără zăpadă.

Am lăsat vântul (destul de sănătos) din peştera lui în urmă şi am plecat pe valea unui pârâu spre peştera Moana, unde am ajuns după cam o oră jumătate. La fix, tocmai începuse o ploaie măruntă.

Moana e deosebit de frumoasă, te întâmpină cu un stil gotic împrumutat de la bisericile catolice, partea de sus a peşterii semănând în permanenţă cu arcuri frânte.

Am întâlnit la tot pasul lilieci tremurinzi aflaţi în hibernare (mi-am propus să aflu de ce pierd energie în modul acesta, încă n-am reuşit).
După câteva porţiuni în care a trebuit să traversăm în patru labe şi pe burtă – astfel udându-ne cu apă rece de munte, a venit cea mai dificilă zona, în care doar printr-un exerciţiu de contorsionism am reuşit să trecem.

Liliac din pestera Moana

Liliac aflat in hibernare

E foarte interesantă senzaţia aceasta, am trecut prin momente în care eram blocat, nu-mi puteam mişca mâinile nicicum. Colegii mai experimentaţi au trecut mai lejer, secretul e să nu te grăbeşti şi să câştigi fiecare centimetru cu răbdare. Deplasare asemenea unei omizi.

După acest moment am continuat normal, fără dificultate, prin zone uşor de navigat, însă extrem de frumoase. Am avut ca bonus şi plăcerea de a ne tăvăli prin noroi, de a ne de pe topogane de argilă moale – activităţi necesare traversării.

Cam după o ora şi ceva de la intrarea în peşteră eram la capătul ei. După cum spuneam, foarte frumoasă Moana asta.
Interesantă a fost din nou trecerea prin acel pasaj strâmt, în care am avut neinspiraţia de a trece cu capul înainte. Zona fiind înclinată şi binecuvântată cu un firicel de apă, am simţit în timp ce mă zbăteam să trec cum apa din pârâiaş şi cizme începe să curgă uşor, uşor pe picioare în jos, apoi pe şira spinării, apoi pe gât. Din fericire ne-am mişcat în permanenţă până la gura peşterii unde aveam haine uscate, nu a pucat să ne prindă frigul.

case de pe langa pestera moana

Case abandonate pe langa pestera Moana

Am coborât până la maşină pe acelaşi pârâiaş şi am pornit spre casă.

Drum urât, mâzgă din care din nefericire maşina a muşcat cu partea dreaptă şi şoferul a pierdut controlul maşinii. Am cam zburat peste un şanţ, în baza unei borne kilometrice (lângă o cruce) apoi inapoi pe şosea şi ne-am cam, şi anume, răsturnat.
E foarte interesant accidentul de maşină, nu am să intru în detalii, cei care aţi păţit-o ştiţi cum e, cei care nu aţi păţit-o – degeaba povestesc, nu o să înţelegeţi.
Ceea ce m-a surprins însă e durata percepută. Dintotdeauna am considerat că se întâmplă şi te “trezeşti” că e gata. Nu a fost aşa, a durat chiar mult şi am trecut prin mai multe stări: groază (sau teroare – rar mi-a fost dat să simt sentimentul ăsta), mirare (“ia uite, sunt într-un accident de maşină”), stare cerebrala (“oare de ce mă ţin?”), curiozitate (“oare când se va opri maşina?”) şi cea din urmă a fost cea de fericire când mi-am dat seama că deşi las în urmă o dâră de sânge din nas, din moment ce ies în patru labe din maşină înseamnă că nu mi-am rupt coloana vertebrală sau alte oase. Peste câteva minute eram înconjurat de 3 cadre medicale care au oprit când ne-au văzut, peste alte câteva priveam cu gâtul imobilizat spre tavanul ambulanţei, peste aproape o oră eram cu două copci în nas, pe la vreo 2 dimineaţa eram cu nasul re-modelat la loc la ORL în Mureş iar puţin mai apoi eram acasă, savuram una dintre cele mai bune cafele care le-am băut în viaţa mea, împreună cu soţia.

salamandra de pe langa suncuius

O salamandra simpatica cu care ne-am intalnit la intoarcere

A fost o zi foarte interesantă luată per general, nu aş repeta în schimb ultima parte a ei.

Dacă sunteţi prin Şuncuiuş, merită să vizitaţi Peştera Vântului, însă doar dacă vă lasă cineva în ea şi aveţi acces până în zonele mai faine. Peştera Moana în schimb e o splendoare în stil gotic, uşor de navigat şi fără porţiuni dificile, merită să fie vizitată în orice condiţii.

Vacanta 2009

Thursday, August 13th, 2009

.
Din tura moto

A fost cam aşa: Tîrgu-Mureş – Timişoara – (pauză de bere) -  Belgrad – Tuzla – Kladanj – (pauză pentru reparat pana unui coechipier) – Sarajevo – Dubrovnik – (pauză pentru culturalizare şi scăldat) – Split – Zadar – Rijeka – Pula – Trieste – Udine – Tolmezzo – (pauză condiţii meteo nefavorabile) – GrossGlockner – Salzburg – Graz – Balatonlelle – Szeged – Arad – Timişoara – (scurtă pauză pentru prezentat organelor de poliţie actele în urma unei depăşiri pe linie continuă – fară urmări, din fericire mai sunt şi poliţai de treabă) – Tîrgu-Mureş.

Dacă va fi timp vor fi şi câteva descrieri. Dacă va fi mai mult timp vor fi şi câteva “poveşti pescăreşti”.

Retrospectiva: Calimanii iarna – Varful Retitis, Statia Meteo

Thursday, April 17th, 2008

Panorama de pe varful Retitis, vedere nordicaCu ocazia turei prin Calimani din februarie am vazut si eu ce inseamna o tura de iarna. Am descoperit intelesuri nebanuite ale cuvantului “frig”.

A fost rece nu atat din cauza temperaturii, ci mai ales a vantului care la cei 75 de kilometri pe ora, lovea cu indecenta in orice loc lasat expus. Aici ma refer la maini, in momentele in care incercam sa fac o fotografie; si la nas/obraji/ fata in general. Rezistam cam 20 de secunde fara manusi, apoi senzatia neplacuta din maini se transforma in durere.

Imi lacrimau ochii de la vant, pana ce ajungeau deasupra obrazului lacrimile erau inghetate. Apa a inghetat in sticla, iar ciocolata – transportata ca sursa de energie – s-a transformat in beton. Armat.

In zapada ne afundam cativa centimetri buni, am prins o singura portiune mai dificila in care intram pana la brau. A fost un chin, am consumat energie cat pentru kilometri intregi. Un grup ce a urcat din cealalta parte a versantului a prins tot drumul cu zapada afanata. S-au ales cu degeraturi serioase la degete si cateva viitoare foste unghii, din cate ne povestea cabanierul/meteorologul de serviciu.

Vizibilitatea a scazut la cativa metri, am avut noroc cu gps-ul unui coleg, cu ajutorul caruia am gasit statia meteo. Acolo am fost asteptati cu ceai fierbinte, o binecuvantare dupa o asemenea zi. Cabanierii/meteorologii sunt foarte de treaba, adevarati oameni de munte.

Vantul a persistat si a doua zi, insa am avut parte de un cer superb, senin, de un albastru cum rar am vazut, care ne-a permis sa vedem pana in Ceahlau.
Imaginea din stanga a fost surprinsa intr-o “sedinta foto” in care 15 secunde pozam, cateva minute ne baricadam impotriva vantului dupa movilele de bolovani de marcaj.

Coborarea a fost destul de lejera, am lasat vantul pe creasta. Nu am apucat sa coboram la orasul abandonat al Calimanilor sau sa urcam pe Varful Pietrosul, ramane pentru la vara. Cu toate astea, a fost o experienta unica pana atunci, ce sunt sigur c-o voi repeta. Alte imagini, poate mai reusite, aici.