Povestea Mircea Noaghiu in cartea lui “Pamir 77″ despre o aventură de-a lor prin Munţii Făgăraş. Era rătăcit, noaptea, în frig şi cu slabe şanse de a ajunge la căldurică. Şi atunci s-a gândit: “Unde naiba o fi Sorin cu lanterna lui? El ar fi în stare să înveselească şi un om atârnat în ştreang!”
Vă daţi seama cât de tare trebuia să fi fost Sorin ăsta? Pentru o secunda mi l-am şi închipuit în faţa spânzurătorii vorbindu-i ceva osânditului, apoi pe cel din urmă râzând. Normal că un om precum Sorin e la mare căutare.
Am să încep cu un sfat pe care eu unul am să încerc să-l respect pe viitor: nu vă apucaţi de ture pe schiuri dacă nu ştiţi să schiaţi pe pârtie măcar la un nivel mediu-avansat. Altfel riscaţi să deveniţi prea intimi cu zăpada şi să vă certaţi cu legea gravitaţiei.
Probleme cu pieile de foca. Putin prea scurte.
Spre surprinderea noastră a fost zăpadă multă pe Gurghiu, undeva pe la 50-70 de cm. Marcajul l-am cam rătăcit din cauza zăpezii dar poate şi din cauza faptului că nu ne-a prea păsat de traseul oficial, aveam vârful în GPS-ul din dotare.
Drumul a fost destul de uşor, pe alocuri am fost ajutaţi şi de urmele snowmobilelor care au mai trecut pe acolo. Pantele (sau rampele?) destul de lejere, cu câteva mici excepţii nu ne-au pus probleme pieilor de foca de pe schiuri. De fapt au fost mai problematice coborârile, frânările le-am executat destul de des cu, şi anume, “şezutul”.
Vârful este denumit Seaca Mare probabil din cauză că nu are izvoare prin preajma, cu toate acestea pare un loc excelent pentru campat şi vizionat Perseidele.
Îmi tot propun să ţin minte cât de grea e o tură de schi şi cât de obositoare, pentru ca data viitoare să refuz politicos. Întotdeauna uit însă lucrurile acestea, rămân după două săptămâni doar amintirile plăcute, aroma de brad şi fotografiile.
Aici e traseul, pentru cei care vor să-l scoată pentru GPS.
